Primita de la Alex pe mail.
"-Un tip îl sunã pe prietenul sãu cel mai bun:
- Scuzã-mã cã te deranjez chiar în luna de miere, dar am nevoie de sfatul tãu pentru o decizie crucialã. Suspectez de ceva timp cã sotia mã însealã. Semnele obisnuite... sunã telefonul si, dacã rãspund eu, cel care sunã închide. Sotia iese foarte mult cu "prietenele" ei si când o întreb cine sunt acestea întotdeauna îmi rãspunde "Doar niste prietene de la serviciu, nu le cunosti." Stau întotdeauna treaz si mã uit pe geam, ca sã vãd masina din care coboarã când se întoarce acasã, dar întotdeauna vine jos, pe alee; desi aud o masinã care pleacã de la coltul strãzii. Odatã am luat telefonul ei doar pentru a vedea cât e > ceasul si a început sã tipe sã nu mai pun mâna pe telefonul ei. În fine, > niciodatã nu am deschis acest subiect cu ea. Cred cã în adâncul sufletului meu pur si simplu nu vreau sã aflu adevãrul, dar asearã a iesit iar si m-am hotãrât s-o pândesc. Am parcat motocicleta mea Kawasaki aproape de garaj si m-am ascuns dupã ea. Chiar în acel moment, când eram culcat dupã Kawasaki-ul meu, am observat cã prin învelisul de la supapa motorului pãrea cã se scurge putin ulei. E ceva ce pot repara singur sau trebuie sã o aduc la service?"
joi, 6 noiembrie 2008
miercuri, 5 noiembrie 2008
Babe of the day
Frumoasa fata, as adauga-o pe facebook daca as avea cont...frumosi sani si frumos mijlocel
via forum football365
Intamplare cu... noroaie...
Vorbind cu Nicu mai devreme despre placerile unice de arhitect de a merge pe santier prin noroi pana la genunchi, mi-am adus aminte de o intamplare tare comica, dar care s-ar fi putut sfarsi tare tragic.
Eram tare mica, poate 5 sau maxim 7 ani, impreuna cu sora-mea la Valenii de Munte la matusa noastra "tanti Nuti".
Verile ni le petreceam ori la casa bunicii ori la matusa asta. Preferam sa stam la matusa pt ca acolo erau verisoarele noastre "preferate" Alina si Manuela. Eu eram cea mai mica, apoi Alina, sora-mea si Manuela. Peste tot mergeam impreuna. Unul din locurile favorite de joaca era podul peste raul Teleajen, care trece fix prin fata casei matusii. Un pic mai la dreapta este si barajul. Noua ne placea tare mult sa mergem la pod, sa inaintam pana la jumatatea lui (ne era frica sa trecem pe partea cealalta) si sa ne tinem cu mainile de odgoanele de fier (pe post de balustrada) si sa hatanam podul. Podul era mare, noi destul de mici, asa ca mare lucru nu reuseam sa facem.
Intr-una din zile ne-am dus iar la pod si nu stiu careia din noi (nu mie ca eram fricoasa rau) ii vine ideea sa mergem ca la circ pe "balustrada" podului. Ideea era ca una sa stea in picioare si sa merga pe balustrada, cealalta sa o tina de mana sa nu pice in apa.
Zis si facut. Alina s-a suit pe balustrada. iar eu o tineam de mana, sora-mea pe balustrada, iar Manuela o tinea de mana. Dupa primii cativa pasi sovaielnici Alina a prins curaj si a inceput sa stea mai dreapta si sa mearga mai sigur. Sora-mea nu stiu cum se descurca ca nu eram atenta la ea. La un moment dat, Alina decreteaza ca nu mai e nevoie sa o tin de mana, ca poate merge singura si in siguranta. Eu "Nu ca pici in apa!". A insistat un pic si cand a vazut ca nu fac ca ea, s-a smucit si a aterizat in apa cu capul inainte. Noi ne aflam mai aproape de mal, asa ca s-a infipt cu capul in namolul cleios format acolo si a ramas cu picioarele in sus! Daca eram mai aproape de mal isi zdrobea capul, daca eram mai departe pica in apa si nu se mai infigea in namol. Bineinteles ca noi ne-am panicat imediat. Niciuna din noi nu stia sa inoate, asa ca trebuia gasit urgent cineva care sa o poata scoate de acolo inainte sa se sufoce. Oricat de speriate eram, ne amuza teribil felul in care ii ieseau picioarele din apa.
De soc nici pe alea nu le misca, parca era o papusa de plastic tinuta cu capul in jos. In scurta vreme, noua ni s-a parut ca a durat o vesnicie, a aparut o fata mult mai mare ca noi, care ne cam speria, insa care a reusit sa o scoata din apa.
Acum Alina statea in picioare pe pod, cu bluza si cu fusta tricotate tepene de namol, care picura in stropi grosi pe scandurile podului. Parul ii statea si el de parca era electrocutata si din masa maro se desluseau decat doi ochi verzi care clipeau rapid. Nu stiu daca a inghitit apa sau namol, insa in momentul in care si-a revenit din soc, a realizat cate de comic arata si am inceput toate sa radem. Apoi a realizat: "Am hainele murdare! Sa vezi ce-mi face mama!" Ne-am hotarat sa ne furisam pana la poarta din spatele casei, sa se spele rapid cu apa din galeata si sa ascunda hainele. Bineinteles ca eu si sora-mea tineam de sase... Intr-un final, cam cand au inceput sa ne strige ai mei ca trebuie sa plecam acasa, a aparut si Alina, cu parul ei blond intepenit de noroi uscat, dar in haine curate. Ai mei si-au dat seama ca e ceva in neregula si cand matusa-mea a plecat un pic in casa i-am povestit. N-a mai contat, ca din casa au inceput sa se auda strigate: "Alinaaaaaaaaa!!!!!!!!!!" Gata! Am stiut ca e ceva tare in neregula. Alina bagase hainele PLINE de namol in masina de spalat! Am plecat pana sa stim daca Alina si-a luat vreo palma, insa am banuit ca da (matusa-mea este o adepta ferventa a corectiilor fizice din pacate...).
Acum cand ne aducem aminte radem de ne prapadim, iar eu nu pot sa vad cu ochii mintii decat cum ii clipeau ochii verzi, mirati parca, prin perdeaua de noroi care i sa scurgea de pe fata.
Eram tare mica, poate 5 sau maxim 7 ani, impreuna cu sora-mea la Valenii de Munte la matusa noastra "tanti Nuti".
Verile ni le petreceam ori la casa bunicii ori la matusa asta. Preferam sa stam la matusa pt ca acolo erau verisoarele noastre "preferate" Alina si Manuela. Eu eram cea mai mica, apoi Alina, sora-mea si Manuela. Peste tot mergeam impreuna. Unul din locurile favorite de joaca era podul peste raul Teleajen, care trece fix prin fata casei matusii. Un pic mai la dreapta este si barajul. Noua ne placea tare mult sa mergem la pod, sa inaintam pana la jumatatea lui (ne era frica sa trecem pe partea cealalta) si sa ne tinem cu mainile de odgoanele de fier (pe post de balustrada) si sa hatanam podul. Podul era mare, noi destul de mici, asa ca mare lucru nu reuseam sa facem.
Intr-una din zile ne-am dus iar la pod si nu stiu careia din noi (nu mie ca eram fricoasa rau) ii vine ideea sa mergem ca la circ pe "balustrada" podului. Ideea era ca una sa stea in picioare si sa merga pe balustrada, cealalta sa o tina de mana sa nu pice in apa.
Zis si facut. Alina s-a suit pe balustrada. iar eu o tineam de mana, sora-mea pe balustrada, iar Manuela o tinea de mana. Dupa primii cativa pasi sovaielnici Alina a prins curaj si a inceput sa stea mai dreapta si sa mearga mai sigur. Sora-mea nu stiu cum se descurca ca nu eram atenta la ea. La un moment dat, Alina decreteaza ca nu mai e nevoie sa o tin de mana, ca poate merge singura si in siguranta. Eu "Nu ca pici in apa!". A insistat un pic si cand a vazut ca nu fac ca ea, s-a smucit si a aterizat in apa cu capul inainte. Noi ne aflam mai aproape de mal, asa ca s-a infipt cu capul in namolul cleios format acolo si a ramas cu picioarele in sus! Daca eram mai aproape de mal isi zdrobea capul, daca eram mai departe pica in apa si nu se mai infigea in namol. Bineinteles ca noi ne-am panicat imediat. Niciuna din noi nu stia sa inoate, asa ca trebuia gasit urgent cineva care sa o poata scoate de acolo inainte sa se sufoce. Oricat de speriate eram, ne amuza teribil felul in care ii ieseau picioarele din apa.
De soc nici pe alea nu le misca, parca era o papusa de plastic tinuta cu capul in jos. In scurta vreme, noua ni s-a parut ca a durat o vesnicie, a aparut o fata mult mai mare ca noi, care ne cam speria, insa care a reusit sa o scoata din apa.
Acum Alina statea in picioare pe pod, cu bluza si cu fusta tricotate tepene de namol, care picura in stropi grosi pe scandurile podului. Parul ii statea si el de parca era electrocutata si din masa maro se desluseau decat doi ochi verzi care clipeau rapid. Nu stiu daca a inghitit apa sau namol, insa in momentul in care si-a revenit din soc, a realizat cate de comic arata si am inceput toate sa radem. Apoi a realizat: "Am hainele murdare! Sa vezi ce-mi face mama!" Ne-am hotarat sa ne furisam pana la poarta din spatele casei, sa se spele rapid cu apa din galeata si sa ascunda hainele. Bineinteles ca eu si sora-mea tineam de sase... Intr-un final, cam cand au inceput sa ne strige ai mei ca trebuie sa plecam acasa, a aparut si Alina, cu parul ei blond intepenit de noroi uscat, dar in haine curate. Ai mei si-au dat seama ca e ceva in neregula si cand matusa-mea a plecat un pic in casa i-am povestit. N-a mai contat, ca din casa au inceput sa se auda strigate: "Alinaaaaaaaaa!!!!!!!!!!" Gata! Am stiut ca e ceva tare in neregula. Alina bagase hainele PLINE de namol in masina de spalat! Am plecat pana sa stim daca Alina si-a luat vreo palma, insa am banuit ca da (matusa-mea este o adepta ferventa a corectiilor fizice din pacate...).
Acum cand ne aducem aminte radem de ne prapadim, iar eu nu pot sa vad cu ochii mintii decat cum ii clipeau ochii verzi, mirati parca, prin perdeaua de noroi care i sa scurgea de pe fata.
marți, 4 noiembrie 2008
luni, 3 noiembrie 2008
De week-end
Week-endul asta a fost cu adevarat haotic. Parca a inceput saptamana trecuta. Sambata dimineata ne-am intalnit cu Vali si Irina sa margem in magazinul nostru (al meu si al lui Alex... nu conteaza ca nu suntem proprietari, tot al nostru e :D). Evident ca am plecat de acolo super-incarcati, cu suc, cu vin, cu dulciuri, si cu mine usor ofticata ca scurta superba din tweed gasita acolo (si suuuuper ieftina) nu imi era buna....Apoi dupa lupte seculare am ajuns in Militari la mama lui Alex, care pleca la opera exact cand am ajuns noi. Asa ca suie-te in masina, du mama de Alex + prietena (Alex a condus, deci teoretic el le-a dus) la "Lucia di Lammermoor". Mama lui Alex credea ca dureaza vreo ora si ceva, in consecinta a durat aproape 3... asa ca noi am plecat acasa. Seara, dupa ce am recuparat-o pe mama lui Alex, si impreuna cu sora lui, Raluca, am mers sa mancam la Cocosul Rosu. Un restaurant cu mancare buna rau si cu preturi rezonabile.
Duminica dimineata am plecat eu spre Ploiesti cu sora-mea si prietenul ei si catelul (mai lipsea purcelul... :D), iar dupa o ciulama de ciuperci si pui cu mamaliguta, am sfarsit prin a ajunge la Valenii de Munte, patria prunelor si a tuicii. Vreme superba, Targul Tuicii, de unde am cumparat orice altceva in afara de tuica. Si am gasit (iar) turta dulce si ciubuc.
Am vazut si casa batraneasca. Asta a durut un pic. Noi am avut casa cu livada acolo. Livada cu pruni, visini, o vie din care iesea cel mai bun vin si gutuiul din fata casei, cu gutuile lui uriase din care facea tata gem. Si acum face, dar parca nu are acelasi gust... Nu mai sunt gutuile de la mamaie...
Acolo s-a nascut tata, acolo ne-am petrecut vacantele eu si sora-mea cand eram mici. O gramada de amintiri si rasete intre zidurile casei aleia... care incepuse la un moment dat sa se darame. Nu ne-a deranjat niciodata fisura din peretele de la camera din fata, fisura astupata cu vata si carton. Pentru ca acolo era patul ala fabulos de 4 persoane, cu cuvertura lui rosie si cu salteaua de paie mai moale si mai confortabila decat orice Relaxa de pe fata pamantului; mai era un scaun mare cu spatar si tapiterie (care a ajuns la un anticar pe o suma considerabila), dulapul enorm cu usile rotunde, si masa cu picioarele rasucite sub care ne jucam mereu cand eram mici-pitici. Si mai era si holul transformat in baie special pt noi, in care mai era un dulap in care gaseam toate minunatiile lumii. Haine vechi din care faceam garderoba la papusi, niste ii minunate tesute si brodate de strabunica (o femeie extraordinara) si salbe din margele minuscule... mereu m-am minunat ce iesea din mana ei in care tinea doar ata, ac si niste margelute de abia le vedeai. Cu chiu cu vai m-a invatat si pe mine... asta e singurul lucru care mi-a ramas de la strabunica Floarea.
Timpul a trecut, noi ne faceam din ce in ce mai mari si incepeam sa apreciem din ce in ce mai putin ce aveam langa noi... pana nu am mai avut. Strabunica si bunica s-au dus la scurt timp una dupa cealalta. Strabunica pentru ca a fost luata de la casa ei de piatra de la Sibiu, iar bunica pentru ca era tare bolnava...
Apoi casa a ramas nelocuita, calcata mereu de hoti, noi nu am mai avut cum sa o mai renovam. Nu am vrut sa o vindem, dar a trebuit. A durut cand a semnat tata actele si a incasat banii, dar mai rau a durut cand am trecut pe langa gardul nou si frumos din lemn baituit, cand am vazut peretii casei drepti si de un galben vesel... A durut ca nu eram noi cei din curtea aia. Tata nici macar nu s-a apropiat de gard... Macar a intrat pe maini bune.
Mi-am retrait copilaria ieri, sau cel putin o parte din ea. Eram iar acolo, pe aceeasi strada si apoi la targul la care mereu imi doream sa merg sa mananc cocosii rosii din zahar.
A fost frumos, dar si un pic trist, pentru ca pentru prima data mi-am dat seama ca eu nu mai am "la tara".
duminică, 2 noiembrie 2008
sâmbătă, 1 noiembrie 2008
vineri, 31 octombrie 2008
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)