Vorbind cu
Nicu mai devreme despre placerile unice de arhitect de a merge pe santier prin noroi pana la genunchi, mi-am adus aminte de o intamplare tare comica, dar care s-ar fi putut sfarsi tare tragic.
Eram tare mica, poate 5 sau maxim 7 ani, impreuna cu sora-mea la Valenii de Munte la matusa noastra "tanti Nuti".
Verile ni le petreceam ori la casa bunicii ori la matusa asta. Preferam sa stam la matusa pt ca acolo erau verisoarele noastre "preferate" Alina si Manuela. Eu eram cea mai mica, apoi Alina, sora-mea si Manuela. Peste tot mergeam impreuna. Unul din locurile favorite de joaca era podul peste raul Teleajen, care trece fix prin fata casei matusii. Un pic mai la dreapta este si barajul. Noua ne placea tare mult sa mergem la pod, sa inaintam pana la jumatatea lui (ne era frica sa trecem pe partea cealalta) si sa ne tinem cu mainile de odgoanele de fier (pe post de balustrada) si sa hatanam podul. Podul era mare, noi destul de mici, asa ca mare lucru nu reuseam sa facem.
Intr-una din zile ne-am dus iar la pod si nu stiu careia din noi (nu mie ca eram fricoasa rau) ii vine ideea sa mergem ca la circ pe "balustrada" podului. Ideea era ca una sa stea in picioare si sa merga pe balustrada, cealalta sa o tina de mana sa nu pice in apa.
Zis si facut. Alina s-a suit pe balustrada. iar eu o tineam de mana, sora-mea pe balustrada, iar Manuela o tinea de mana. Dupa primii cativa pasi sovaielnici Alina a prins curaj si a inceput sa stea mai dreapta si sa mearga mai sigur. Sora-mea nu stiu cum se descurca ca nu eram atenta la ea. La un moment dat, Alina decreteaza ca nu mai e nevoie sa o tin de mana, ca poate merge singura si in siguranta. Eu "Nu ca pici in apa!". A insistat un pic si cand a vazut ca nu fac ca ea, s-a smucit si a aterizat in apa cu capul inainte. Noi ne aflam mai aproape de mal, asa ca s-a infipt cu capul in namolul cleios format acolo si a ramas cu picioarele in sus! Daca eram mai aproape de mal isi zdrobea capul, daca eram mai departe pica in apa si nu se mai infigea in namol. Bineinteles ca noi ne-am panicat imediat. Niciuna din noi nu stia sa inoate, asa ca trebuia gasit urgent cineva care sa o poata scoate de acolo inainte sa se sufoce. Oricat de speriate eram, ne amuza teribil felul in care ii ieseau picioarele din apa.
De soc nici pe alea nu le misca, parca era o papusa de plastic tinuta cu capul in jos. In scurta vreme, noua ni s-a parut ca a durat o vesnicie, a aparut o fata mult mai mare ca noi, care ne cam speria, insa care a reusit sa o scoata din apa.
Acum Alina statea in picioare pe pod, cu bluza si cu fusta tricotate tepene de namol, care picura in stropi grosi pe scandurile podului. Parul ii statea si el de parca era electrocutata si din masa maro se desluseau decat doi ochi verzi care clipeau rapid. Nu stiu daca a inghitit apa sau namol, insa in momentul in care si-a revenit din soc, a realizat cate de comic arata si am inceput toate sa radem. Apoi a realizat: "Am hainele murdare! Sa vezi ce-mi face mama!" Ne-am hotarat sa ne furisam pana la poarta din spatele casei, sa se spele rapid cu apa din galeata si sa ascunda hainele. Bineinteles ca eu si sora-mea tineam de sase... Intr-un final, cam cand au inceput sa ne strige ai mei ca trebuie sa plecam acasa, a aparut si Alina, cu parul ei blond intepenit de noroi uscat, dar in haine curate. Ai mei si-au dat seama ca e ceva in neregula si cand matusa-mea a plecat un pic in casa i-am povestit. N-a mai contat, ca din casa au inceput sa se auda strigate: "Alinaaaaaaaaa!!!!!!!!!!" Gata! Am stiut ca e ceva tare in neregula. Alina bagase hainele PLINE de namol in masina de spalat! Am plecat pana sa stim daca Alina si-a luat vreo palma, insa am banuit ca da (matusa-mea este o adepta ferventa a corectiilor fizice din pacate...).
Acum cand ne aducem aminte radem de ne prapadim, iar eu nu pot sa vad cu ochii mintii decat cum ii clipeau ochii verzi, mirati parca, prin perdeaua de noroi care i sa scurgea de pe fata.
3 cai frumosi care nu stiu ce cautau pe acolo...
Muschiul asta superb era crescut pe o stanca din fata restaurantului de langa debarcader. Langa e putin fortat spus, ca trebuie coborat ceva pentru a se ajunge la debarcader. Insa acolo am baut cafea pe vas :D - un vaporas cu camere de inchiriat (120 lei cazarea /noapte si mic dejun inclus), cu restaurant cu preturi mici (o cafea 4 lei, un ceai 3.5 lei).
Vaporasul unde am baut cafeaua... in stanga se vad scarile pe care am coborat sa ajungem la el... pareau usor nesigure si le-am cobarat cam cu teama, dar se tin bine. Problema e ca nu au loc doua persoane sa treaca una pa lenga alta pe ele...
Si am pornit spre cetatea Poienari, unde am crezut ca-mi dau eu duhul...
Deci da! Exista si paznici constiinciosi.
Si un fund de pui de rottweiller...
Asa cum spunea unul din tipii din grupul din fata noastra: "Se joaca Dumnezeu cu o oglinda."
Privelistea este superba de acolo de sus... merita tot efortul depus pentru a urca pana acolo.
